Situaţi la intersecţia căilor rutiere de legătură dintre trei provincii istorice româneşti, Moldova, Bucovina şi Transilvania, Munţii Ceahlău se evidenţiază prin izolarea lor în cadrul munţilor înconjurători, printr-o alcătuire geologică variată şi prin diversitatea covorului vegetal. Prin caracterele sale fizico-geografice şi prin individualitatea sa în cadrul mediului, Ceahlăul este cea mai interesantă zonă montană din partea centrală a Carpaţilor Răsăriteni. Marele lac de acumulare Izvorul Muntelui, care îmbrăţişeaza poalele Ceahlăului la nord şi rasărit, ca şi tînăra staţiune turistică Durău, aflată în dezvoltare continua, nu fac decît să întregească faima turistică a masivului.
Drumeţii îndrăgostiţi de frumuseţile naturii, poeţii şi prozatorii, oamenii de ştiinţă au fost atraşi în mod deosebit de Munţii Ceahlău, faţă de ceilalţi munţi ai Moldovei.
Dimitrie Cantemir, cunoscutul domn şi cărturar al Moldovei, a asemuit Ceahlăul cu munţi vestiţi ca Olimpul şi Pindul, iar mai recent, alţii, l-au numit ,,coroană de ametist aşezată pe fruntea Moldovei”, ,,monument al naturii”, ,,domn al munţilor Moldovei” sau, inspirat după primul, ,,Olimpul Moldovei”.
Natura, acest meşter care a modelat cu deosebită măiestrie chipul multor stînci din munţii noştri, s-a întrecut pe sine şi a creat în Ceahlău plăsmuiri fantastice care au căpătat, din gura localnicilor şi a turistilor, denumirile cele mai expresive: Căciula Dorobanţului, Piatra Lăcrămată, Santinela, Pavilionul, Claia lui Miron, Stogul lui Albu, Stînca Dochiei, Faraonul, Coloana Dorică ş.a. Pe seama lor localnicii au născocit o sumedenie de legende, unele dintre ele avînd la bază fapte reale. Drumeţii găsesc în aceşti munţi tot ceea ce natura poate oferi îndrăgostiţilor ei: păduri adînci, jnepenişuri şi pajişti alpine, pante domoale şi abrupturi stîncoase, hornuri, jgheaburi şi brîne, pîraie domoale şi repezi, cascade, vîrfuri şi stînci izolate, monumente ale naturii şi rezervaţii naturale, vestigii istorice şi monumente de arhitectură, dotări turistice integrate în cadrul natural. Ceahlăul este accesibil atît vara cît şi iarna, în orice perioadă a anului, este mereu altul în funcţie de anotimp.
Trebuie reţinut faptul că în lunile de iarnă, cînd la poalele masivului, în văi şi depresiuni, timpul este rece şi umed, deseori în zona înaltă, alpină, putem beneficia de temperaturi mai ridicate şi de un cer senin, complet descoperit. Deci, o vreme nefavorabilă la poalele muntelui nu trebuie să sperie pe un adevărat drumeţ. Şi trebuie reţinut că în Ceahlău fenomenul acesta este specific! De multe ori, vara sau toamna, o ascensiune pe Masivul Ceahlău pornită pe vreme nu tocmai favorabilă, plafonul de nori coborît inducînd în eiroare, se poate încheia, cu o minunată ieşire în plin soare. Iar răsăritul şi apusul soarelui văzute de pe Ceahlău, care domină zarea de jur-împrejur, sînt de o măreţie neasemuită, după cum adevărat este că cel mai albastru cer se poate privi numai de pe Ceahlău.
Legende din Muntii Ceahlau
Stânca Dochia. Deşi celebră în Munţii Ceahlău, stânca nu are o formă bine stabilită şi nici pe departe nu seamănă cu un chip omenesc, ca alte multe stînci din masiv. În nici un caz nu are înfăţişarea unei fete frumoase şi nici măcar a unei babe. La baza stâncii ia naştere unul dintre izvoarele Pârîului Izvorul Alb (celelalte sunt la cîteva sute de metri în amonte). Apa este totdeauna rece şi foarte bună, fiind ultima sursa de aprovizionare cu apă de băut pînă la cabana Dochia. În împrejurimile stâncii, prin pădure, sunt împrăştiate multe pietre albe (din calcar), numite de locuitorii meleagurilor “megieşe” şi de ciobani “oile Dochiei”.
Prima legendă a Dochiei. Dochia ar fi fost o frumoasă fiică a regelui Decebal. Înfrânt, după o îndârjită rezistenţă, de armatele împăratului Traian, Decebal a poruncit fiicei sale să-şi schimbe hainele în veşminte de ciobăniţă şi să fugă spre soare-răsare. Ajunsă la poalele Ceahlăului, a început să urce munţii, fugărită de ostaşii lui Traian, care prinseseră de veste. Simţind că urmăritorii sai sunt gata s-o prindă, s-a rugat de zei s-o prefacă în stâncă, decît să ajungă sclavă. Zeii i-au ascultat ruga şi astfel a apărut Stânca Dochia.
A doua legendă a Dochiei. De o frumuseţe neasemuită, Dochia era sora lui Decebal şi era iubită de un dac viteaz numit Cobal (la ceva mai mult de un kilometru de Stînca Dochiei, spre extremitatea superioară a traseului nostru, este situat un ţanc stîncos numit Stînca lui Cobal). In timpul primului război daco-roman, Dochia l-a întâlnit pe Traian, de care s-a îndrăgostit. Cobal a cerut-o în căsătorie şi fiind refuzat, a înţeles dragostea fetei pentru Traian. În cel de al doilea război cu romanii, în încercarea de a-l ucide pe Traian, Cobal a fost prins şi închis la Roma.
După moartea lui Decebal, sora sa a înţeles cine este Traian şi a fugit, transformată în ciobăniţă, în Ceahlău. Traian a urmarit-o dar, ca sa scape de el, fata a cerut ajutorul zeilor care au prefăcut-o în stâncă, iar oile ei sînt stâncile mai mici din jurul ei.
Legenda Panaghiei. Cîndva, Panaghia a fost o fată frumoasă, căreia ursitoarele i-au dăruit ochi negri ca întunericul nopţilor fără lună, priviri luminoase ca focul luceferilor, obraji fragezi şi albi, precum crinii şi rumeni ca trandafirii, păr negru ca umbra, iar de la zei partea cea mai bună din inima şi sufletul lor. Pentru a fi ferită de privirile muritorilor, au dus-o pe culmile Ceahlăului, dar aici a văzut-o Soarele şi s-a îndrăgostit de ea. Tot privind-o, Soarele s-a oprit din drumul său, ziua s-a mărit şi, la plângerea nopţii, a fost pedepsit să nu mai răsară decît învăluit de nori. Nemaivăzîndu-l pe Soare, Panaghia a plîns îndelung pînă cînd, de durere, s-a prefăcut în stîncă.
Text preluat din Monografie, MUNTII CEAHLAU – M. G. Albota [1992]