Ocrotirea Naturii

Ocrotirea naturii in parcul National Ceahlau

Plante ocrotite. Flora ţării noastre este compusă din peste 3600 specii de plante. Dintre acestea, cum am mai amintit, 11 specii sînt declarate monumente ale naturii (în Munţii Ceahlău vegetează cinci specii: bulbucii de munte, floarea de colţi, ghinţura galbenă, papucul doamnei şi sîngele voinicului), iar altele sînt ocrotite prin lege în anumite zone. În cele ce urmează, vom prezenta, pe rînd, în ordinea în care înfloresc în cursul anului, plantele ocrotite ce se întîlnesc în arealul Ceahlăului.

Tulichina (Daphne cneorum). Se mai numeşte tulipin, liliac salbatic sau liliac de munte. Este un subarbust de origine mediteraneană, cu frunze totdeauna verzi şi cu florile de culoare roşie, roz sau albe, foarte parfumate, dispuse axial sau în inflorescenţe laterale. Fructele au forma unor boabe, de culoare neagră, şi sînt foarte toxice. Frunzele plantei apar după înflorire. Tulichina vegetează în pîlcuri dese, în special pe pantele pietroase şi calcaroase. Înfloreşte în lunile aprilie-mai dar, la peste 1 500 m altitudine, şi în luna iunie. Deoarece planta a fost mult culeasă şi comercializată, ca floare de sezon, se întîlneşte din ce în ce mai rar. In Munţii Ceahlău, tulichina poate fi întîlnită pe liziera pădurii la Fundul Ghedeonului, sub Piatra Ciobanului şi sub Piatra Lată.

Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica). Este o specie rar întîlnită în ţara noastră, relict al perioadei preglaciare şi endemism românesc. Planta are frunze numeroase, trilobate (ca o treflă din cărţile de joc), de unde şi numele popular, iar florile sînt mari, albastre, ca o stea în sapte colţuri. În pămînt, are un rizom orizontal cu mai multe rădăcini. În mod natural, ea vegetează în pădurile umbroase dar, din a doua jumătate a secolului trecut, a fost plantată la Viena, acum existînd în multe. parcuri din Europa şi America. Înfloreşte în aprilie-mai şi, datorită florilor albastre şi frunzelor decorative, este foarte mult “preţuită” de turişti. In Munţii Ceahlău, planta este întîlnită în făgetele de pe văile Izvorul Alb, Neagra, Bistra Mare şi Bistra Mică.

Foaie grasă (Pinguicula alpina). Este o plantă insectivoră, cu o tulpină de înălţime mică şi subţire, cu flori albe. Frunzele sînt cărnoase, de culoare galbene-verzui, de 3-4 ori mai lungi decît late şi secretă, pe partea superioară, o substanţă cleioasă care fixează insectele mici, le învăluie şi se hrăneşte cu ele. Insectele mari scapă de lăcomia plantei. Desdoirea frunzei se face mai încet decît îndoirea. Frunza care a digerat mai multe insecte îmbătrîneşte şi locul ei este luat de alta mai tînară, care preia funcţia sa insectivoră. Înfloreşte în lunile aprilie-mai. Planta este răspîndită în zona subalpină a masivului montan, în locuri umede, pe lîngă ochiuri de apă şi pîrîiaşe, ca, spre exemplu, la Fîntîna Rece.

Ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis). Specie ierbacee, cu un rizom scurt şi tare în pămînt, gros de cca 3 cm, şi cu rădăcini fibroase, cu tulpina aeriană florală verticală şi celelalte ramificate cu frunze de-a lungul lor, de două ori despicate. Florile sînt solitare şi au diametrul pînă la 8 cm, iar cele 10–20 petale au culoarea galben-auriu strălucitor. Infloreşte în lunile aprilie-mai. Vegetează în locuri însorite, pe coaste abrupte, calcaroase, pe păşuni şi fînefe uscate. In ţara noastră cresc cinci specii de Adonis. Este foarte toxică şi se cultivă în unele zone ca plantă medicinală. Este ocrotită în nordul Moldovei şi în Munţii Ceahlău, iar în unele ţări din Europa centrală şi de vest este declarată monument al naturii. Circulă o legendă care spune că fiecare floare de ruscuţă este o picătură din sîngele lui Adonis, un tînăr frumos, din mitologie, îndrăgostit de Afrodita, ucis în timpul unei vînători de un mistreţ.

Vuitoarea (Empetrum nigrum). Este un arbust mic, ornamental, ramificat, cu frunze dese ca ale bradului (dar cu o creastă albicioasă pe partea inferioară), care se păstrează verde şi iarna. Infloreşte în lunile aprilie-august. Are flori mici, trandafirii şi fructul, sub forma de boabe negre aşezate de-a lungul micilor tulpirii. Fructele sînt comestibile, asemănătoare afinelor. Este o plantă întîlnită foarte rar în flora din ţara noastră. Vegetează în amestec cu alte plante (afin, merişor), în general pe locul fostelor turbării. In asocierea menţionată, în Munţii Ceahlău se poate găsi destul de rar pe platoul Ocolaşului Mare.

Papucul doamnei (Cypripedium calceolus). Este cea mai frumoasă orhidee ce creşte în ţara noastră, de origine euroasiatică. Are o formă interesantă şi este frumos colorată. Este o plantă perenă, cu rizom tîrîtor acoperit cu solzi, din care pornesc rădăcini şi o tulpină cilindrică cu înălţimea de 20-50 cm. Cele 4–5 frunze late şi eliptice, cu nervuri proeminente, sînt aşezate altern pe tulpină, lar florile sînt solitare, sau mai rar cîte două, frumos colorate în galben, papucul propriu-zis, şi purpuriu. Partea inferioară a florii seamănă cu un balon umflat, galben ca lămîia. Fructul are forma unei capsule. Datorită frumuseţii şi formei sale interesante a fost mult culeasă şi comercializată, fiind necesare măsuri pentru protejare. Infloreşte în perioada mai-iulie în păduri de fag şi mesteacan precum şi în poieni şi tufişuri din zona montană pe soluri cu substrat calcaros. Deşi rară, planta mai poate fi întîlnită în Munţii Ceahlău în următoarele locuri: pe Valea Izvorul Muntelui în zona Curmaturii Lutul Roşu, pe văile Neagra, Bistra Mare şi Bistra Mică, pe malurile Pîrîului lui Martin şi pe Piciorul Humăriei

Bulbucii de munte (Trollius europaeus). Planta are tulpina verticală de cca 30 cm înălţime, frunzele divizate în 3–5 părţi şi de culoare verde închis, o singură floare, de culoare galben-auriu, cu numeroase petale, aşezată în vîrful tulpinii. Floarea are aspect de trandafir bătut, ce lasă impresia că este mereu îmbobocit, cu diametrul de cca 3 cm. Înflorirea are loc în, perioada mai-iulie. Planta vegetează pe pajişti şi poieni mai umede, pe brîne umede şi chiar în păduri, în Ceahlău întîlnindu-se în special pe pajişti. Fiind otrăvitoare, animalele o ocolesc, dar a fost mult culeasă şi, fiind în pericol de dispariţie, a fost ocrotită prin lege.

Ghinţura galbenă (Gentîana lutea). Plantă perenă, ce are în pămînt un rizom orizontal gros de 2-3 cm şi numeroase rădăcini lungi pînă la 90 cm, iar în aer, la suprafaţa solului, o tulpină tubulară neramificată, înaltă de 40–150 cm. Frunzele sînt cu nervuri proeminente, lungi, pînă la 30 cm, late pînă la 10 cm, aşezate în perechi opuse şi avînd culoarea verde-albăstrui. Crescînd foarte încet (durata de existenţă este de aproximativ 60 ani), înflorirea plantei are loc la 10–20 ani! Florile sînt mari, de 2–3 cm, de culoare galben viu şi sînt dispuse în buchete, ca nişte coşuleţe, la perechile de frunze din partea superioară a tulpinii. Infloreşte în perioada iunie-august. Fructul este constituit dintr-o capsulă conică ce conţine seminţe de culoare brună. Fiind foarte mult culeasă datorită unor proprietăţi farmaceutice ale rizomilor şi apreciată la prepararea unor băuturi alcoolice, este ameninţată cu dispariţia. Este ocrotită prin lege, culegerea sa fiind interzisă. In Munţii Ceahlău se găseşte rar, pe pajiştile alpine.

Barba ungurului (Dianthus spiculifolius). Plantă endemică pentru Carpaţii româneşti. Are rădăcină multiplicată, cu tulpini numeroase, în vîrf cu o floare (rar cu două). Frunzele, numeroase, sînt dispuse bazal şi pe tulpină. Florile sînt de culoare alb lăptos sau roz palid şi au un miros foarte plăcut. Infloreşte în lunile iunie-august. Planta vegetează pe versanţii stîncoşi în zone calcaroase şi pe acumulări de bolovani rostogoliţi din zonele înalte, cu expunerea spre sud. În Ceahlău se poate întîlni în mai multe locuri, dintre care menţionăm: Fundul Ghedeonului, Piatra Ciobanului, Turnul lui Budu şi Piatra Sură, în părţile lor însorite.

Sîngele voinicului (Nigritella rubra şi N. nigra). Plantă alpină perenă cu tulpina dreaptă, înaltă de 10-25 cm şi cu numeroase frunze înguste şi alungite îndreptate în sus. In vîrful tulpinii sînt adunate florile, mici şi foarte frumoase, într-un ghem oval cilindric de culoare roşu trandafiriu deschis (la specia N.r.) şi piramidal-conic de culoare roşu închis (la specia N.n.). Cu cît creşte la înălţimi mai mari, culoarea inflorescenţei este mai intensă. Florile apar în perioada iunie-august şi răspîndesc un miros foarte puternic şi plăcut, de vanilie. Planta vegetează în locuri ierboase, pe pajişti şi brîne foarte însorite. În Munţii Ceahlău este întîlnită rar, la grupurile stîncoase numite Turnul lui Budu şi Piatra Sură. Turiştii o apreciază datorită frumuseţii florii şi parfumului foarte plăcut. Fiind pe cale de dispariţie, este ocrotită de lege, culegerea ei fiind interzisă.

Floarea de colţi (Leontopodium alpinum). Mai este numită albumiţă, crucea voinicului şi flocoşică. Este cea mai reprezentativă şi cea mai cunoscută floare din zona alpină. Are tulpina subţire cu frunze înguste. Atît tulpina, cît şi frunzele sînt îmbrăcate într-o scamă argintie lînos-păroasă. In vîrful tulpinei se găseste binecunoscuta stea albă (de fapt, tot frunze acoperite cu puf) ce pare a fi floarea, dar acestea sînt numeroase şi adunate înghesujt ca nişte ghemotoace gălbui în mijlocul ,,florii” aparente. Acoperămîntul lînos are rolul de a feri planta de uscăciune, păstrînd o nnumită rezervă de apă în condiţiile grele de existenţă. Aceasta reprezintă un exemplu excelent de adaptare la mediu. Inflorirea are loc în lunile iulie-august. În ţara noastră creşte de obicei în locuri greu accesibile, în etajul alpin, pe pereţi abrupţi şi stîncării, pe roci, calcaroase. Poate fi întîlnită şi pe coaste domoale de munte, chiar înierbate, dacă locurile n-au fost circulate şi mîna distrugătoare n-a apucat s-o culeagă. In Muntii

   Ceahlău vegetează în multe locuri, cu condiţia ca acestea să nu fie în apropierea potecilor turistice sau pastorale, deşi am întîlnit planta în grupe relativ mari chiar la 15-20 m de o potecă turistică mărcată şi des circulată, într-o porţiune de teren cu iarbă. Fiind cea mai căutată dintre florile muntelui şi păstrîndu-se foarte mult timp dupa culegere a fost adunată fără milă în special pentru comercializare, fapt ce a dus aproape la dispariţia sa în unele zone. În ţara noastră s-au luat măsuri de ocrotire încă din anul 1931, fiind în prezent declarată monument al naturii. Este emblema protecţiei mediului înconjurător în România. Floarea de colţi este o plantă care, fără a fi otrăvitoare, a făcut cele mai multe victime omeneşti, printre cei care o căutau în ultimele sale locuri de refugiu, pe stîncării greu accesibile.

   O statistică făcută în Munţii Alpi cu o jumătate de secol în urmă arata că, anual, mureau cîte 20-30 de oameni în încercarea de a o culege din locuri dificile.
Pinul (Pinus silvestris). Arbore ocrotit numai în Munţii Ceahlău, unde vegetează pe Culmea Răchitiş, în rezervaţia Poliţa cu Crini, în amestec cu zada, pe Piciorul Sihastrului şi Piatra Sură. Avînd o înrădăcinare profundă, printre crăpături sau îmbrăcînd stîncile ca o reţea, apare singuratic sau în pîlcuri mici în locurile cele mai inaccesibile şi neospitaliere, fără a-şi disputa locul cu alţi copaci. Acest copac are numeroase utilizări economice şi, foarte important, regenerează mult oxigen. Este cultivat pentru reîmpădurirea terenurilor degradate şi ca arbore ornamental.

Animale ocrotite. Cele două specii de mamifere ocrotite pe întreg teritoriul ţării noastre (rîsul şi capra neagră) vieţuiesc şi în perimetrul ocupat de Munţii Ceahlău.

Rîsul (Lynx lynx). Este numit şi ,,pantera Carpaţilor”. Datorită distrugerii sale în trecut, prin arme de foc, capcane şi otravă, a fost necesară protejarea prin lege, realizată încă din anul 1935. Ca urmare a ocrotirii sale, parte din efective s-au refăcut şi în pădurile Ceahlăului, de la altitudini de peste 700 m pînă la limita jnepenilor, există cîteva exemplare. Este lung de 100-130 cm şi înalt de pînă la 60 cm, cu capul scurt şi urechile ascuţite. iar în vîrful lor are cîte un smoc de peri lungi. Blana, foarte valoroasă, este de culoare cafeniu-roşcat pînă la cenuşiu, cu pete negre-cenuşii. Animal carnivor şi nocturn, singuratic, cutreieră pădurile montane cu stîncării, în locuri neumblate. Atacă orice vieţuitoare sălbatică (păsări cîntătoare, cocoşul de munte, şoareci şi alte animale mici, căprioare), precum şi animale domestice (oi, capre şi chiar cornute). Atacă, de obicei, animale degradate biologic, bolnave sau bătrîne, astfel avînd un rol în menţinerea echilibrului faunistic. Îşi îngroapă prada neconsumată. Împerecherea are loc prin februarie-martie, iar cei 2-4 pui apar prin mai-iunie. Trăieşte pînă la 8 ani. Singurul lui duşman este omul, dar nu este primejdios pentru acesta. Nu-l deranjează zgomotul, nu-i este frică de apă, nu suferă pisicile. Poate fi domesticit. Rîsul este răspîndit mai mult pe versantul dc sud-vest, în zona dintre izvoarele Bistrelor şi Pîrîul lui Martin.

Capra neagră. (Rupicapra rupicapra). După primul război mondial, cînd era ameninţată cu dispariţia totală de pe teritoriul ţării noastre, populaţia de capre negre scăzînd pînă la un prag critic din cauza vînatului excesiv, s-au luat măsuri severe de ocrotirea ei prin lege. La începutul anilor 60 ai secolului nostru, prin protejarea integrală a speciei în munţii Retezat şi Bucegi, efectivul existent în aceste două areale ajunsese la aproximativ 500 de exemplare. După numai un deceniu, arealele de răspîndire, insulare, s-au extins în Carpaţii Meridionali, unde populaţia crescuse la peste 2000 de exemplare (în munţii Ţarcu, Retezat, Parîng, Căpăţînii, Lotru, Făgăraş, Piatra Craiului şi Bucegi), şi în Carpaţii Răsăriteni, în Munţii Rodnei (cca 30 exemplare) şi în Munţii Ceahlău. Acest animal rar, monument viu al naturii, a fost colonizat în Ceahlau în toamna anului 1970, cînd au fost aduse şase exemplare din Munţii Retezat şi au fost eliberate pentru aclimatizare în ţarcul din Poiana Sihastrului. După cinci ani, s-a înmulţit la 18 exemplare. Se pare că numărul caprelor negre este în prezent de peste 20 exemplare, care s-au stabilit prin zonele stîncoase şi abrupte, mai puţin circulate, dintre Piatra Ciobanului şi Piatra Lată, pe la Piciorul Crestăturii şi Scăldătoarea Vulturilor.

Capra neagră din Carpaţii noştri are talia şi mărimea coarnelor mai mari decît toate rasele ce există în alte ţări (lungimea de 120-140 cm, înălţimea de 70–80 cm şi greutatea de 35-60 kg, completa maturitate fiind atinsă la vîrsta de 8-9 ani). Este un animal foarte agil şi sigur în mişcări, diurn, rumegător şi trăieşte în grupe de 20-25 indivizi. Are simţurile mirosului, văzului şi auzului foarte ascuţite. Deşi se numeşte capră neagră, are culoarea părului variabilă, în funcţie de anotimp: vara – gălbui-cafeniu, mai închis pe spate; iarna – ceva mai întunecat. Pe vreme bună, vieţuieşte prin ţancuri şi printre jnepenişuri, peste limita superioară a pădurii, pe vreme rea şi iarna se retrage la marginea pădurii. Imperecherea are loc în octombrie-noiembrie, iar prin aprilie-mai se nasc cîte l-2 iezi. Trăieşte în jur de 20 ani. Singurii săi duşmani sînt rîsul, răpitoarele mari şi … omul. Specie cu mare valoare cinegetică, a adus României numeroase premii şi recorduri mondiale.

Cerbul carpatin (Cervus elaphus var. carpathicus). Cu excepţia ursului, cerbul este cel mai mare şi puternic animal din fauna Carpaţilor româneşti. La maturitate atinge în lungime 240–280 cm, în înălţime 140–150 cm şi în greutate 300-350 kg, iar coarnele (trofee) taurului în lungime 130 cm şi în greutate 15 kg. Trăieşte prin pădurile de foioase şi mixte în care există izvoare, pîraie şi locuri mlăştinoase cu bălţi, în cîrduri mari (cei tineri şi ciutele) sau mici (cei bătrîni). Se împerechează în lunile septembrie-octombrie (perioada boncănitului, cînd se dau lupte aprige între masculi). Ciuta naşte l-2 viţei în lunile mai-iunie. Cerbul trăieşte în jur de 20 ani. Este un ierbivor cu simţuri ascuţite (în special auzul şi mirosul), nocturn şi cu puţini duşmani (lupul, rar rîsul şi … omul). După vîrsta de doi ani îşi schimbă coarnele în fiecare an, lepădîndu-le în februarie-martie şi recăpătîndu-le în mai puţin de 4 luni, cu cîte o rază în plus pînă ajung la 14 raze. In arealul Munţilor Ceahlău, unde este ocrotit, îl putem întîlni pe versantul de est în zona Obcina Cerebuc – Piciorul Sihastrului şi pe versantul de vest în zona Obcina Lacurilor – Pîrîul lui Martin – Obîrşia Bistrelor. Trofeele de cerb carpatin au obţinut multe medalii de aur la expoziţii internaţionale.

Păsări ocrotite. Dintre cele 26 specii de păsări ocrotite pe tot teritoriul Romaniei, în arealul Munţilor Ceahlău se pot întîlni cocoşul de munte, corbul şi cîteva dintre păsările răpitoare mari (se prezintă doar pajura).

Cocoşul de munte (Tetrao urogallus), numit şi gotcan. Atinge dimensiuni apreciabile cu aripile deschise (1,5 m). Este cea mai mare pasăre ce poate fi întîlnită în prezent în cadrul Munţilor Ceahlău, unde trăiesc cîteva zeci de exemplare, în pădurile de conifere situate la 1 200 – 1 500 m altitudine. Doar femela şi puii, lipsiţi de apărare, sînt ocrotiţi de lege (!), în timp ce masculul se vînează. Împerecherea, după celebra ,,paradă nupţială”, are loc între 15 aprilie şi 15 mai, iar cele 6 – 10 ouă depuse sînt clocite de femelă timp de 27 zile. Masculul este poligam. Vînarea lui este foarte dificilă. Are mulţi duşmani printre mamifere şi păsări răpitoare, dar populaţia acestei specii a devenit mai mare decît în urmă cu un secol.

Corbul (Corvus corax). Este o pasăre ce are un important rol de ,,agent sanitar”. Ameninţat cu exterminarea, din anul 1952 a fost pus sub ocrotirea legii. Este mult mai mare decît cioara, cu penajul de culoare neagră şi luciu metalic, cuibăreşte în pădurile de munte în perioada februarie-martie şi femela cloceşte 3 – 6 ouă într-un cuib construit din crăci, nămol, păr şi lînă, în vîrful unui copac. Se hrăneşte cu insecte, reptile şi mămifere mici, dar preferă hoiturile şi, în zona montană, îl putem întîlni pe urmele rîsului şi a resturilor de animale consumate de acesta. Corbul se poate îmblînzi uşor.
Pajura (Aquila chrysaetos). Este numită şi acvila de munte. În Munţii Ceahlău este întîlnită foarte rar prin zonele cu stîncării, abrupte, de la Piatra Ciobanului, Fundul Ghedeonului şi Scăldătoarea Vulturilor. Este de mărimea unui curcan, cu deschiderea aripilor pînă la 140 cm. Împerecherea are loc în perioada martie-aprilie, femela depune 2 ouă, care sînt clocite 40 – 45 zile, în special de aceasta. Hrana sa este compusă din cocoşi de munte, pisici sălbatice, iezi de căprioară, miei şi purcei de la stînă, găini, raţe, cîini, pisici, motiv pentru care este prigonită şi exterminată de om. Este o pasăre crudă ce sfîşie prada vie, înainte de a muri.

Peşti ocrotiţi. In România sînt ocrotite de lege (monument al naturii) două specii de peşti, una dintre acestea, lostriţa, trăind în apele din arealul Munţilor Ceahlău.

Lostriţa (Hucho hucho). Este un răpitor feroce (insecte, peşti broaşte, şoareci ş.a.) din aceeaşi familie cu păstrăvul. La maturitate. (4 ani) poate ajunge la 60-75 cm şi 3-4 kg (foarte rar s-au pescuit exemplare mai vîrstnice, de 9-13 kg şi peste 120 cm) Se reproduce în luna aprilie şi femela depune icrele într-o groapă săpată pe fundul apei cu coada. În Ceahlău o vom putea găsi în apele Lacului Izvorul Muntelui şi, pentru intensificarea populării în bazinul Bistriţei, este înmulţită în păstrăvăria din satul Ceahlău.

Text preluat din- Monografie, MUNTII CEAHLAU – M. G. Albota [1992]